Sunt părinți care își amintesc exact ziua în care copilul s-a ridicat în șezut, ca pe un fel de mică sărbătoare domestică. Alții, mai mulți decât recunoaștem, ajung să numere săptămâni cu o întrebare care începe să roadă pe dinăuntru.
De ce nu stă încă în fund, de ce la alții pare că se întâmplă mai repede, de ce al meu se „înmoaie” după câteva secunde și se prăbușește ca un pui de pisică obosit. Nu e o întrebare rușinoasă. E una foarte omenească.
Șezutul, deși pare o „performanță” simplă, cere o coregrafie între mușchi, echilibru, atenție și, da, o doză de temperament. Unii copii sunt îndrăzneți, se aruncă în lume cu tot cu scutec. Alții sunt prudenți și preferă să observe, să pipăie, să se răsucească în ritmul lor. Iar ritmul ăsta poate să fie perfect sănătos, chiar dacă nu se potrivește cu povestirile vecinei sau cu filmulețele de pe telefon.
Ce înseamnă, de fapt, „la timp”
În primele luni, părinții se agață de repere. „La câte luni stă în fund?”, „la câte luni se ridică singur?”, „când ar trebui să?”. Realitatea este că dezvoltarea motorie are ferestre largi, nu termene fixe. Există copii care stau în șezut pentru scurt timp pe la cinci-șase luni, dar încă au nevoie de sprijin și obosesc repede. Există și copii care ajung la un șezut stabil mai târziu, fără să fie o tragedie.
Mai e un detaliu pe care îl uităm ușor, mai ales când suntem obosiți și cu mintea plină. Dacă un copil s-a născut prematur, reperele se calculează după vârsta corectată, nu după data din certificat. La un prematur, două luni „în minus” pot schimba tot tabloul. Și, sincer, ar fi nedrept să-i cerem corpului să alerge, când el abia își termină, în felul lui, construcția.
În practică, pentru mulți copii, șezutul fără sprijin se așază undeva în jurul vârstei de nouă luni, dar cu variații în ambele sensuri. Nu e un ceas elvețian. E mai degrabă o poveste în episoade, cu pauze, cu reveniri, cu zile în care pare că „nu iese” și altele în care te trezești cu un copil care te privește dintr-o poziție nouă, ca și cum ar spune: uite, am prins ideea.
Drumul spre șezut nu începe din „fund”, ci din trunchi
Ca să stea în șezut, copilul are nevoie să-și controleze capul, apoi să-și coordoneze umerii, să-și întărească musculatura spatelui și a abdomenului și să învețe să-și găsească centrul de greutate. Înainte de șezut apar acele mici „victorii” care nu se văd în poze, dar fac totul posibil. Statul pe burtă cu capul sus, sprijinul pe antebrațe, rostogolirea, încercările de a se împinge în sus, interesul pentru mâini, pentru jucăria din față, pentru a întinde brațul și a prinde.
Unii părinți sar peste etape, din dragoste și nerăbdare. Îl pun între perne, îl „așază” în șezut, îl ridică de mâini, sperând că va învăța mai repede. De cele mai multe ori, nu funcționează, sau funcționează doar ca un truc scurt. Copilul stă bine când mușchii trunchiului sunt suficient de dezvoltați și când el poate controla postura. Dacă îl forțezi, obosește, se irită, iar părintele rămâne cu senzația aceea amară că „nu merge”.
De ce poate întârzia șezutul
Aici e zona sensibilă, pentru că întârzierea poate să fie doar o variație normală, dar uneori poate ascunde ceva care merită văzut din timp. Eu prefer o abordare calmă, fără panică, dar și fără indiferență. Cu alte cuvinte, respirăm, observăm, cerem ajutor dacă simțim că e nevoie.
Temperamentul și stilul copilului
Da, temperamentul contează. Există copii care sunt mai „comozi”, în sensul bun, adică nu simt nevoia să se grăbească. Dacă le e bine pe spate, dacă au jucăriile aproape, dacă cineva le cântă și îi mângâie, nu simt urgența să se ridice. Alții sunt exploratori și par că nu au stare până nu stau în șezut, apoi în picioare. Nu înseamnă că unul e mai deștept sau mai „sportiv”. Înseamnă că sunt diferiți, iar corpul lor învață în feluri diferite.
Prematuritatea și vârsta corectată
La prematuri, tonusul, coordonarea și rezistența musculară se construiesc într-un alt calendar. Uneori, diferența se vede doar la achizițiile motorii, în rest copilul e vesel, comunicativ, curios. Aici ajută mult să nu compari cu copiii născuți la termen. Pare un sfat banal, dar, aplicat zilnic, scade mult anxietatea. Și, de multe ori, anxietatea părinților se așază pe copil ca o pătură grea, chiar dacă nu ne dăm seama.
Tonus muscular mai scăzut sau mai crescut
Unii copii sunt mai „moi”, parcă se preling când îi ridici. Alții sunt rigizi, țin picioarele întinse, se arcuiesc, nu par relaxați. Tonusul muscular, fie că vorbim de hipotonie sau de hipertonie, influențează șezutul. Un copil cu tonus scăzut obosește repede și nu-și poate ține trunchiul, iar unul cu tonus crescut poate avea dificultăți în a-și controla fin echilibrul. Aici kinetoterapia nu e un moft, e un sprijin foarte concret.
Asimetrii, torticolis, preferințe de postură
Dacă un copil întoarce capul mai mult într-o parte, dacă pare că se „strâmbă” ușor în șezut sau se sprijină mereu pe același braț, corpul lui își construiește echilibrul pe o fundație ușor strâmbă. Nu dramatizăm, dar nici nu lăsăm să treacă de la sine luni întregi, mai ales dacă se repetă. Uneori, o asimetrie mică, văzută la timp, se corectează foarte frumos cu exerciții simple, iar copilul „se așază” pe direcția bună fără eforturi mari.
Disconfortul, refluxul, colicile și somnul prost
Un copil care doarme puțin, mănâncă greu, are reflux sau colici poate fi, pur și simplu, prea obosit ca să se antreneze motor. Dezvoltarea nu se face pe nervi întinși. Se face pe energie, pe joacă, pe repetiție. Când ziua e o luptă, corpul își vede de supraviețuire, nu de performanțe. Și da, uneori părintele simte că face totul „cum trebuie” și totuși copilul e agitat sau obosit. Se întâmplă. Nu e un test de morală.
Mediul, cât stă copilul „fixat”
Sunt multe accesorii utile, scaune, balansoare, scoici, șezlonguri. Problema apare când copilul petrece foarte mult timp „fixat” în ele. Mușchii trunchiului se dezvoltă cel mai bine când copilul are libertate pe podea, pe o pătură, în siguranță, cu spațiu să se răsucească, să se sprijine, să cadă ușor și să încerce iar. Podeaua, atât de banală cum pare, e o sală de sport excelentă pentru un copil mic.
Când e bine să ceri o evaluare, fără să te simți vinovat
Părinții au un simț fin, chiar dacă uneori îl acoperă cu frică. Dacă ai impresia că „ceva nu se leagă”, merită o evaluare la medicul pediatru și, la nevoie, la un neurolog pediatru sau la un kinetoterapeut cu experiență pe copii mici.
Ridică sprânceana, în sensul sănătos al cuvântului, dacă la vârsta de nouă luni copilul nu poate sta deloc în șezut fără sprijin sau dacă nu își poate ține trunchiul nici măcar pentru câteva secunde. La fel, dacă nu există progres, dacă pare că pierde abilități pe care le avea, dacă se sprijină constant într-o parte, dacă este foarte flasc sau foarte rigid, dacă nu își controlează capul cum ar fi de așteptat sau dacă evită complet poziția pe burtă. Nu înseamnă automat o problemă gravă. Înseamnă că e bine să nu amânăm.
Uită-te și la felul în care se mișcă, nu doar la „bifa” dintr-un tabel. Dacă un copil pare că folosește doar o parte a corpului sau dacă își ține mâna strânsă mereu, ca într-un pumn mic, e un semn că ar merita văzut. Dacă picioarele sunt foarte încordate sau, dimpotrivă, par fără rezistență, spune asta medicului. Nu pentru a te speria, ci pentru că intervenția timpurie e, de multe ori, diferența dintre o corecție rapidă și o dificultate care se fixează.
Și încă ceva, spus direct. Nu ești părinte „mai bun” dacă te prefaci că nu observi. Dimpotrivă.
Cum ajută kinetoterapia, concret, nu teoretic
Kinetoterapia la sugar și copil mic nu înseamnă „sală” și transpirație, nici „chin” cu exerciții. Înseamnă, înainte de toate, o evaluare atentă a felului în care copilul își ține capul, cum se sprijină, cum își folosește mâinile, cum își mută greutatea, cum reacționează când îl pui pe burtă, dacă există asimetrii și dacă tonusul e potrivit pentru vârsta lui. De multe ori, un părinte vede doar rezultatul, nu stă în șezut. Kinetoterapeutul vede drumul și, mai ales, vede care verigă lipsește.
Apoi se construiește un program simplu și repetabil, adaptat familiei. Cel mai bun program e cel pe care îl poți face acasă fără să simți că îți trebuie o diplomă. În ședință, terapeutul lucrează cu copilul, dar lucrează mult și cu părintele. Îți arată cum să-l ții, cum să-l ajuți să se sprijine fără să-l tragi, cum să-l încurajezi să transfere greutatea dintr-o parte în alta, cum să-l ajuți să se rotească. Se lucrează cu joaca, nu împotriva ei.
Un detaliu care schimbă tot, nu forțăm șezutul
E tentant să-l așezi între perne și să spui „uite, stă!”. Dar asta e, de multe ori, o fotografie, nu o abilitate. Șezutul adevărat e atunci când copilul își menține postura singur, își folosește mâinile liber, se poate redresa după ce se înclină și își păstrează capul stabil. Kinetoterapia urmărește exact asta. Să-i construiască controlul, nu să-i ofere un decor.
Cum arată, de obicei, o ședință
De multe ori, începe cu un copil care se uită lung la terapeut, ca și cum ar spune „cine ești și de ce îmi atingi piciorul?”. Apoi, ușor, prin atingere blândă și prin joc, acceptă. Se fac manevre prin care copilul este ghidat spre mișcări corecte, se lucrează pe sprijin pe brațe, pe rotații ale trunchiului, pe echilibru. Uneori e nevoie să relaxăm o zonă prea tensionată, alteori să activăm o zonă prea „adormită”.
Și da, mai sunt și zile în care copilul nu are chef. E om mic. În astfel de zile, ședința se adaptează. Nu te speria dacă plânge un pic. Important este cum plânge, dacă e disconfort real sau e protestul clasic „nu-mi place schimbarea”. Un terapeut bun distinge asta și nu împinge copilul peste limită.
Ce poți face acasă, între ședințe, fără să-ți transformi casa în cabinet
Cele mai eficiente „exerciții” sunt adesea cele care arată ca un joc normal. Statul pe burtă, făcut des, pe perioade scurte, întărește gâtul, umerii și spatele. Dacă nu-i place, nu înseamnă că renunțăm. Înseamnă că începem cu puțin, două-trei minute, poate pe pieptul mamei sau al tatălui, poate cu o jucărie care scoate un sunet, apoi creștem treptat.
Rostogolirile sunt o altă piesă importantă. Nu-l rostogolești ca pe un pachet, îl inviți să o facă. Îi arăți jucăria puțin lateral, îl lași să întindă mâna, îl ajuți să simtă rotația. Dacă într-o zi pare că nu are energie, o iei mai moale. Chiar și așa, repetiția blândă face minuni.
Când începe să prindă gustul mișcării, apar momentele acelea frumoase în care îl vezi că se străduie. Acolo e câștigul. Nu când îl „pui” tu.
Și contează mult și cum îl porți în brațe, deși pare un detaliu. Dacă îl ții mereu cu spatele lipit de tine, ca într-un scaun invizibil, îi dai confort, dar îi iei ocazia să-și activeze trunchiul. Uneori, o simplă schimbare, îl porți puțin pe șold, îl ții ușor lateral, îl lași să-și caute singur echilibrul cu capul și umerii, e un antrenament discret și eficient.
Chiar și la schimbatul scutecului poți face „kinetoterapie” fără să-i spui așa. Îi atragi atenția într-o parte ca să se rotească ușor, îl lași să-și ducă mâna spre picior, îi dai timp să participe. Sunt gesturi mici, dar repetate de multe ori pe zi, devin o lecție.
Apropo, nu te grăbi cu statul în scaun de masă dacă încă nu stă singur. În scaun, gravitația îl apasă și îl prăbușește, iar el învață un model prost, spate rotunjit și cap înainte. Mai bine mănâncă pe genunchiul tău, sprijinit corect, până când controlul trunchiului e suficient.
Șezutul și coloana, de ce postura contează mai mult decât crezi
Un copil care stă în șezut cu spatele prăbușit, cu umerii căzuți și cu capul înainte nu câștigă stabilitate, câștigă oboseală. Pe termen lung, postura se învață tot ca mersul, prin repetiție. Kinetoterapia urmărește să-l ajute să-și găsească o poziție eficientă, cu trunchiul activ, fără tensiuni inutile.
Pe măsură ce copilul crește, discuția despre postură devine și mai serioasă. La cei mai mari, când apar deviații ale coloanei sau probleme de aliniament, există abordări specializate. Un exemplu, folosit mai ales în scolioze, este terapia schroth, despre care părinții aud uneori abia când copilul e deja școlar. Nu e subiectul principal aici, dar ideea de fond rămâne. Controlul trunchiului și postura sunt o investiție pe termen lung.
Ce progrese să aștepți și cum arată „mai bine”
Uneori progresele sunt spectaculoase, de la o săptămână la alta. Alteori sunt aproape invizibile, până într-o zi când îl vezi că stă două secunde în plus și zici „a fost întâmplare?”. Nu, de obicei nu e întâmplare. E acumulare.
Un semn bun este când copilul începe să-și folosească mâinile în șezut fără să se sprijine permanent. Alt semn bun este când poate să se aplece după o jucărie și să revină, chiar dacă mai cade. Căderea face parte din învățare, nu e un eșec. Uneori, chiar te ajută să vezi progresul. Dacă ieri cădea ca un sac și azi se redresează un pic, e un pas real.
Și mai e ceva, pe care îl spun părinților cu o mică încăpățânare. Nu transformați șezutul în examen. Un copil simte presiunea. Unii se blochează, alții devin iritabili. În schimb, dacă simte că joaca e joacă și adultul e calm, devine mai curajos. Și curajul ăsta mic contează.
Un gând de părinte către părinte
Înțeleg tentația de a compara. O facem toți, uneori fără să vrem. Dar fiecare copil are schema lui personală de dezvoltare, cu perioade de pauză și de salturi. Uneori pare că nu se întâmplă nimic, apoi, într-un interval scurt, apar trei achiziții noi. Dacă ai putea vedea munca invizibilă a sistemului nervos, ai avea răbdare mai ușor.
Iar când simți că răbdarea se termină, întoarce-te la lucrurile simple. Copilul are nevoie de dragoste, de apropiere, de un mediu care îl încurajează fără să-l împingă. Kinetoterapia, făcută la timp și cu măsură, poate să fie exact puntea dintre „nu reușește încă” și „uite că poate”. Nu pentru că îi dăm forță cu lingurița, ci pentru că îl ajutăm să-și găsească drumul corect.
Dacă ar fi să las aici o idee, una singură, e asta. Nu-l grăbi să stea în fund pentru fotografia de azi. Ajută-l să-și construiască stabilitatea pentru anii care vin. Și, între noi fie vorba, anii aceia vin oricum repede.
