Pe masa tehnicianului, o arcadă All-on-X din zirconiu abia ieșită din cuptor arată aproape ca o bijuterie. Nimeni nu se gândește atunci la toate mesele pe care va trebui să le ducă în anii următori, așezată pe implanturi care n-au nimic din elasticitatea unui dinte natural. Și totuși, în discul ales pentru frezare se decide o bună parte din ce se va întâmpla după ce pacientul pleacă zâmbind din cabinet.
Zirconiul pentru o restaurare All-on-X se alege în primul rând după rezistență și abia apoi după estetică. Practic, asta înseamnă un zirconiu 3Y sau 4Y, ori un disc multistrat cu gradient, care depășește 800 MPa în zona conectorilor. Arcada mai cere minimum 12 mm de spațiu protetic și cantilevere scurte, iar forma ei se probează pe un prototip.
Ce este o restaurare All-on-X și cum a ajuns zirconiul în ea
O restaurare All-on-X este o lucrare fixă pe toată arcada, prinsă cu șuruburi pe patru sau mai multe implanturi, care înlocuiește toți dinții de pe maxilar sau de pe mandibulă. Litera X ține locul numărului de implanturi, de unde și denumirile mai cunoscute, All-on-4 și All-on-6. Pacientul nu o scoate acasă, doar medicul o poate demonta, de regulă la controalele periodice.
Suedezul Per-Ingvar Brånemark a tratat în 1965 primul pacient cu o lucrare fixă pe toată arcada, sprijinită pe implanturi din titan. Portughezul Paulo Maló a tratat în 1998 primul pacient după conceptul All-on-4, cu implanturile din spate înclinate, ca să ocolească sinusul maxilar sau canalul nervului mandibular fără grefe de os.
Multă vreme, partea vizibilă a acestor lucrări a fost o bară metalică acoperită cu dinți și gingie din acrilat, pe care medicii o numesc simplu hibrid. Acrilatul e ieftin, dar se uzează vizibil în câțiva ani, așa că lucrările de acest tip ajung des înapoi la cabinet pentru reparații.
Zirconiul a intrat în scenă odată cu frezarea computerizată, care a făcut posibilă tăierea unei arcade întregi dintr-un singur disc. Zirconiul dentar este dioxid de zirconiu stabilizat cu oxid de ytriu, o ceramică policristalină foarte dură, fără faza sticloasă a porțelanului clasic. Sinterizarea este arderea la temperatură înaltă prin care zirconiul frezat în stare cretoasă devine dens și dur. O arcadă monolitică, adică dintr-o singură bucată, fără ceramică stratificată deasupra, are mult mai puține părți care să se ciobească și se curăță mai ușor decât acrilatul.
Recunosc că am o slăbiciune pentru lucrările monolitice bine făcute. Au ceva cinstit, fără straturi care să ascundă greșeli. Tocmai pentru că nu ascund nimic, o alegere proastă de material sau de design iese la iveală, uneori sub forma unei fisuri apărute după doi ani.
Zirconiul dentar nu este un singur material
Zirconiul folosit azi în stomatologie vine în mai multe generații, care diferă prin cantitatea de oxid de ytriu și, de aici, prin echilibrul dintre rezistență și translucență, adică dintre efortul pe care îl suportă materialul și lumina pe care o lasă să treacă. Cu cât crește ytriul, cu atât materialul devine mai translucid și mai fragil.
Ce înseamnă 3Y, 4Y și 5Y
Cifra din denumire arată procentul molar de oxid de ytriu adăugat în pulbere. Zirconiul 3Y, cel clasic, are aproape numai cristale tetragonale, care se pot transforma sub presiune. Tenacitatea prin transformare este mecanismul prin care cristalele din jurul unei fisuri își măresc volumul și o strâng, oprind-o să înainteze.
La 4Y și 5Y, o parte tot mai mare din cristale trece în faza cubică. Faza cubică nu se transformă, deci nu mai oprește fisurile, dar împrăștie mai puțin lumina, așa că materialul pare mai viu, mai apropiat de smalț.
Rezistența la încovoiere, exprimată în megapascali (MPa), arată ce efort suportă materialul înainte să se rupă atunci când e îndoit. Yu Zhang și Brian Lawn au adunat într-o analiză publicată în Journal of Dental Research valorile raportate de producători și din studii. Zirconiul 3Y din a doua generație are o rezistență la încovoiere între 900 și 1.300 MPa, cel de tip 4Y coboară la 600-1.000 MPa, iar 5Y ajunge la 400-900 MPa.
Diferența vine din proporția de fază cubică. Aceeași analiză o plasează sub 15% la 3Y și peste 25% la 4Y, iar la 5Y depășește jumătate din material. Producătorii combină uneori aceste tipuri în același disc, în straturi suprapuse, și așa se obțin discurile multistrat.
| Tip de zirconiu | Ytriu și fază cubică | Rezistență la încovoiere | Translucență | Rol într-un All-on-X |
| 3Y-TZP, generațiile 1 și 2 | 3% molar ytriu, sub 15% fază cubică | 900-1.500 MPa | redusă spre medie | structura arcadei și pacienții cu bruxism |
| 4Y-PSZ | circa 4% molar, peste 25% fază cubică | 600-1.000 MPa | medie spre ridicată | arcade cu cerințe estetice, cu conectori generoși |
| 5Y-PSZ | circa 5% molar, peste 50% fază cubică | 400-900 MPa | ridicată | doar stratul translucid de la marginea dinților, evitat în conectori |
| Multistrat cu gradient de compoziție | 3Y sau 4Y spre gingie, 5Y spre marginea dinților | diferă pe straturi | crește spre marginea dinților | arcade complete, cu conectorii așezați în straturile rezistente |
Valorile de rezistență și proporțiile de fază cubică provin din analiza lui Zhang și Lawn.
Ce ascunde eticheta de pe disc
Producătorii nu scriu mereu pe cutie 3Y sau 5Y. Găsești denumiri comerciale ca HT, ST, UT sau ML, care spun ceva despre translucență și culoare, dar mult mai puțin despre ce se întâmplă în conectori, adică în zonele subțiri care leagă dinții lucrării între ei. Așa se face că „zirconiu translucent” poate însemna un 3Y de generația a doua, foarte rezistent, sau un 5Y care n-are ce căuta într-un conector din zona molarilor. Informația adevărată stă în fișa tehnică a discului, unde apar rezistența pe fiecare strat și indicațiile producătorului pentru lucrări pe toată arcada.
De ce o arcadă pe implanturi cere mai multă rezistență decât o coroană
O arcadă All-on-X preia forțele de masticație pe o întindere lungă și fără amortizarea pe care o oferă ligamentul unui dinte natural, așa că materialul lucrează intens la încovoiere. O coroană singulară stă pe un singur dinte sau implant și nu are porțiuni suspendate care să se îndoaie.
Un dinte natural stă în alveolă, lăcașul lui din os, prins de un ligament subțire care funcționează ca un mic amortizor și trimite creierului semnale despre presiune. Implantul nu are așa ceva. De aceea, oamenii cu lucrări pe implanturi pot strânge mai tare decât și-ar da seama, mai ales noaptea.
Standardul ISO 6872, după care se clasifică ceramicile dentare, stabilește pragul de 800 MPa rezistență la încovoiere pentru lucrările care se întind pe patru sau mai multe elemente. O arcadă All-on-X înlocuiește toți dinții unui maxilar, deci intră fără discuție în această categorie. Raportat la valorile din analiza lui Zhang și Lawn, un 5Y pur rămâne de cele mai multe ori sub acest prag, un 4Y îl atinge doar uneori, iar un 3Y îl depășește confortabil.
Cantileverul, brațul care lucrează ca o pârghie
Cantileverul este porțiunea din lucrare care se prelungește în spate, dincolo de ultimul implant, fără niciun sprijin dedesubt. O mușcătură pe ultimul molar suspendat se transformă, în conectorul din spatele implantului, într-o forță de îndoire cu atât mai mare cu cât brațul e mai lung. Forța atinge maximul chiar deasupra ultimului implant, așa că acolo se planifică un conector cât mai înalt, iar cantileverul se ține cât mai scurt.
Translucența, compromisul din zona zâmbetului
Translucența contează mai ales la dinții din față, care se văd când pacientul vorbește și zâmbește, iar la un All-on-X ea se obține fără să slăbească structura, fie dintr-un disc multistrat, fie prin ceramică adăugată doar pe fața vizibilă a dinților frontali. Restul arcadei poate rămâne monolitic.
Primele lucrări din zirconiu aveau o culoare de cretă care se observa de departe, iar zâmbetul ieșea corect ca formă, dar fără viață. Zirconiul de generația a doua și discurile multistrat au schimbat mult situația, iar o arcadă bine colorată, cu o trecere de nuanță dinspre colet, partea dintelui de lângă gingie, spre margine, nu mai trădează materialul.
Tentația, în zona frontală, e să reduci zirconiul pe fața vizibilă și să-l acoperi cu ceramică stratificată, ca la coroanele estetice. Tehnica se numește cut-back și dă rezultate frumoase, însă ceramica adăugată e mult mai fragilă decât zirconiul de dedesubt. În studiul condus de Panos Papaspyridakos pe 115 arcade, publicat în 2024 în Journal of Prosthodontics, ciobirea ceramicii la lucrările cu fața modificată a apărut printre cele mai frecvente complicații minore.
Părerea mea, cu riscul de a supăra câțiva ceramiști foarte talentați, este că într-un All-on-X stratificarea trebuie ținută la minimum. O micro-stratificare subțire pe fața vestibulară, cea dinspre buze, a incisivilor și a caninilor rezolvă, după mine, majoritatea cazurilor. Nuanța se mai poate lucra cu coloranți aplicați pe zirconiu înainte de sinterizare.
La pacienții care au pierdut mult os, lucrarea trebuie să înlocuiască și o parte din gingie, iar acolo se folosește ceramică sau compozit roz. Și aici e nevoie de prudență, pentru că o ciobitură în gingia roz se vede la fel de bine ca una pe un dinte.
Discurile multistrat și întrebarea pe care puțini o pun
Discul multistrat de zirconiu este presat în mai multe straturi, cu nuanțe și uneori cu compoziții diferite, ca să imite trecerea naturală de la dentina mai închisă la smalțul translucid de pe muchia dinților. Pentru un All-on-X contează enorm ce fel de multistrat este.
Pe piață găsești, în mare, două familii de discuri. Unele au același conținut de ytriu în toate straturile și diferă doar prin pigmenți, deci rezistența rămâne aceeași de sus până jos. Altele combină straturi cu compoziții diferite, de pildă un 3Y sau 4Y rezistent spre colet și un 5Y translucent spre margine, așa că rezistența scade pe măsură ce urci în disc.
La a doua familie, poziția lucrării în disc devine o decizie de rezistență. Așezarea virtuală a arcadei în discul de zirconiu se face în programul de frezare și se numește, în jargonul laboratoarelor, nesting. Dacă arcada e împinsă prea mult spre stratul de smalț, conectorii ajung în zona translucidă și slabă, iar lucrarea arată superb pe ecran și cedează în gură.
Discurile pentru arcade întregi trebuie să fie și suficient de înalte, ca să încapă înălțimea dinților împreună cu partea de gingie. Un disc prea scund îl obligă pe tehnician să încline sau să mute arcada, cu riscul ca o parte din conectori să ajungă în straturile slabe.
Înainte de comandă, medicul ar trebui să afle de la laborator ce tip de multistrat folosește la arcadele complete și unde ajung conectorii în disc. Dacă vrei să vezi cum își prezintă un laborator digital românesc materialele și fluxul de lucru, consultă site-ul celor de la 3DentaSoft înainte de a trimite primul caz.
Spațiul protetic, partea pe care niciun material nu o poate compensa
Spațiul protetic este distanța verticală dintre gingie, sau platforma implanturilor, și planul în care se întâlnesc dinții de sus cu cei de jos, iar pentru zirconiul monolitic e nevoie, de regulă, de cel puțin 12 mm deasupra țesutului moale. Sub această valoare, arcada iese prea subțire ca să reziste fără riscuri.
Cifra de 12 mm apare într-un studiu publicat în Journal of Prosthetic Dentistry de Avinash Bidra, Michael Tischler și Claudia Patch, care au analizat 2039 de arcade monolitice din zirconiu realizate de un singur laborator comercial. Laboratorul cerea minimum 12 mm de spațiu protetic deasupra gingiei ca o condiție de garanție. Rata cumulată de supraviețuire la cinci ani a fost de 99,3%, chiar dacă majoritatea lucrărilor aveau atunci mai puțin de trei ani în funcțiune.
Patru dintre cele șase arcade fracturate au cedat din cauza modelelor imprecise trimise de medici. Celelalte două au fost puse pe seama spațiului protetic redus, respectiv a unor implanturi plasate prea aproape unul de altul, iar niciuna nu a fost legată de un defect al discului. În aceeași serie, ceramica roz, limitată la zona gingiei, nu s-a ciobit în niciun caz raportat laboratorului.
Conectorii și linia mediană
Conectorii cei mai solicitați ai unei arcade complete stau în spatele ultimelor implanturi și pe linia mediană din față, acolo unde arcada își schimbă direcția. În studiul lui Papaspyridakos, 2 din cele 115 arcade s-au fracturat, ceea ce dă o rată de supraviețuire de 98,6% la o urmărire medie de 62 de luni, iar ambele fracturi au apărut exact la conectorul median din față. Suprafața acestor conectori se încadra totuși în intervalul celor care au rezistat, semn că dimensiunea singură nu explică tot.
Designul care ajută aici are conectori înalți și ambrazuri nu foarte adânci, fără muchii ascuțite în care să se adune tensiunea. Ambrazurile sunt spațiile triunghiulare dintre dinți, cele care dau iluzia de dinți separați. Un tehnician atent sacrifică un pic din această iluzie la dinții din față pentru câțiva milimetri pătrați în plus de material.
Precizia amprentei, cauza la care se gândește cel mai puțin lumea
Adaptarea pasivă înseamnă că lucrarea se așază pe toate implanturile deodată, fără să fie forțată de strângerea șuruburilor. Zirconiul aproape că nu se îndoaie, așa că o arcadă care nu se potrivește perfect rămâne cu tensiuni interne din ziua montării. Pacientul nu le simte, dar ele se adaugă la forța fiecărei mușcături.
Scanarea intraorală, adică amprenta digitală luată cu o cameră direct în gură, e mai grea decât pare la o arcadă fără dinți, pentru că mucoasa netedă oferă puține repere, iar erorile mici se adună de la un capăt la altul. De aceea, poziția implanturilor se poate verifica cu o cheie de verificare, adică o structură rigidă solidarizată pe implanturi direct în gură, sau prin fotogrammetrie, o tehnică ce măsoară optic poziția implanturilor dintr-o serie de imagini.
Arcada opusă și pacienții cu bruxism
Arcada opusă, adică dinții sau lucrarea de pe celălalt maxilar, schimbă alegerea zirconiului, pentru că împotriva unor dinți naturali sau a unei proteze mobile forțele sunt moderate, iar împotriva unei alte arcade din zirconiu pe implanturi ajung la maximum. La un pacient cu bruxism, adică cu obiceiul de a scrâșni sau de a strânge dinții, mai ales în somn, orice cifră de rezistență trebuie citită cu o marjă în plus. În seria lui Bidra, patru dintre cele șase arcade fracturate erau la pacienți cu lucrări din zirconiu pe ambele maxilare, adică zirconiu contra zirconiu.
La acești pacienți aș alege fără ezitare zirconiu 3Y sau straturile rezistente ale unui disc cu gradient, cu conectori generoși. Aș cere și o gutieră de noapte, adică o placă subțire din plastic purtată în somn, livrată odată cu lucrarea și mult mai ieftină decât o arcadă refăcută.
Uzura dinților de pe arcada opusă depinde mult de finisaj. În testele de masticație simulată ale unei echipe de la Universitatea din Alabama din Birmingham, condusă de Sridhar Janyavula, zirconiul lustruit a uzat cel mai puțin smalțul opus, iar cel glazurat, adică acoperit cu un strat subțire de sticlă ars la suprafață, cel mai mult. Orice retuș făcut în cabinet cu o freză diamantată grosieră ar trebui urmat de o lustruire atentă, fiindcă zgârieturile slăbesc și suprafața zirconiului.
Îmbătrânirea zirconiului în mediul umed al gurii
Îmbătrânirea hidrotermală, numită și degradare la temperatură joasă, este transformarea lentă a cristalelor tetragonale de la suprafața zirconiului în cristale monoclinice, o formă mai voluminoasă, sub efectul umezelii. Procesul face suprafața mai aspră și, în timp, poate reduce rezistența.
Zhang și Lawn notează că zirconiul 3Y e cel mai sensibil la acest tip de îmbătrânire, iar materialele cu multă fază cubică îl suportă mai bine, fiindcă faza cubică nu se transformă. Aceiași autori atrag atenția că zirconiul bogat în fază cubică poate fi, în schimb, mai vulnerabil la deteriorările de contact.
Partea pe care o controlează laboratorul e sinterizarea. Zirconiul se contractă la ardere cu 20-25%, motiv pentru care arcada se frezează mai mare decât dimensiunea finală, iar la o lucrare atât de lungă orice grabă se poate transforma în deformări sau tensiuni interne. Laboratorul din studiul lui Bidra folosea protocoalele standard ale producătorului, cu încălzire și răcire lentă, iar eu aș fi foarte reticent cu programele de sinterizare rapidă la o lucrare de dimensiunea asta.
Bazele de titan și legătura cu implanturile
Bazele de titan sunt mici cilindri metalici lipiți în interiorul arcadei din zirconiu, care se înșurubează pe bonturile multi-unit de pe implanturi și fac legătura dintre ceramică și metal. Bontul multi-unit este o piesă intermediară care aduce implanturile la aceeași înălțime și pe aceeași direcție, ca lucrarea să poată fi înșurubată dintr-o singură mișcare.
Lipitura dintre zirconiu și titan cere un protocol riguros. În seria lui Bidra, cilindrii de titan s-au dezlipit în 6 cazuri, adică 0,29%, și s-au rupt în 3, adică 0,14%. Zirconiul se sablează controlat și se tratează cu un primer, un lichid care pregătește chimic suprafața, înainte de cimentarea cu un adeziv pe bază de rășină.
Un alt detaliu de plan sunt găurile prin care trec șuruburile. Când implanturile sunt înclinate, canalele pot ieși pe fața vizibilă a dinților sau prin vârful cuspizilor, proeminențele de pe suprafața de mestecat, unde slăbesc lucrarea, iar canalele angulate, oferite de unele sisteme de implanturi, mută ieșirea spre interior. În studiul lui Papaspyridakos, pierderea materialului care astupă aceste găuri a fost, alături de ciobirea ceramicii, cea mai frecventă complicație minoră, așa că pacientul ar trebui să știe că o asemenea reparație e obișnuită.
Prototipul, repetiția generală înainte de zirconiu
Prototipul este o copie a viitoarei arcade, frezată din PMMA sau printată din rășină, pe care pacientul o poartă câteva săptămâni înainte de lucrarea finală din zirconiu. PMMA, adică polimetilmetacrilatul, e un acrilic dens, ușor de ajustat și de reparat. Pe el se testează forma, vorbirea, mușcătura și accesul pentru igienă.
După sinterizare, zirconiul aproape că nu mai acceptă schimbări. Un dinte prea lung sau un „s” care iese șuierat se corectează ușor pe prototip și foarte greu, uneori deloc, pe lucrarea finală.
Prototipul aprobat și fișierul digital al designului ar trebui păstrate și după montarea lucrării finale. Dacă arcada din zirconiu se fisurează vreodată, laboratorul o poate freza din nou după același fișier, iar prototipul ține locul lucrării cât timp se face cea nouă.
Laboratorul, al doilea material din care e făcută lucrarea
Laboratorul contează cât discul de zirconiu, pentru că poziționarea arcadei în disc și grosimea conectorilor se decid la masa tehnicianului. Medicul alege cazul și materialul, iar laboratorul le traduce în milimetri.
3DentaSoft este un laborator dentar digital din România, cu sediul în Râmnicu Vâlcea și laboratoare în București și Timișoara, care primește online scanările intraorale ale medicilor și realizează lucrări protetice din zirconiu și disilicat de litiu, o ceramică vitroasă, inclusiv pe implanturi.
Dacă aș fi medic și aș trimite primul caz All-on-X unui laborator nou, aș pune câteva întrebări simple pe lângă cea despre disc. Aș vrea să știu ce face laboratorul dacă spațiul protetic iese sub 12 mm și dacă lucrarea trece mai întâi printr-un prototip din PMMA. Aș mai verifica dacă bazele de titan se potrivesc cu sistemul meu de implanturi și cât timp rămâne arhivat fișierul de design.
Întrebări frecvente despre zirconiul pentru All-on-X
Cât rezistă o lucrare All-on-X din zirconiu?
Seria de 2039 de arcade analizată de Avinash Bidra și colegii lui a raportat o supraviețuire cumulată de 99,3% la cinci ani, iar cea de 115 arcade urmărite de Panos Papaspyridakos, 98,6% la o medie de 62 de luni. Pentru zece ani sau mai mult, datele publicate sunt încă puține, așa că eu aș privi cu prudență orice promisiune fermă pe termen foarte lung. Durata reală ține mult de igiena de acasă și de controalele periodice.
Se poate repara o arcadă din zirconiu fisurată?
O fisură care traversează structura unei arcade din zirconiu nu se poate repara în mod sigur, iar soluția este refacerea lucrării. Ciobiturile mici din ceramica de suprafață sau din gingia roz pot fi uneori lustruite ori acoperite cu compozit, direct în cabinet. Refacerea merge mai repede dacă fișierul digital al designului a rămas arhivat la laborator.
Este zirconiul mai bun decât acrilatul pe o bară de titan?
Depinde de pacient. Zirconiul rezistă mai bine la uzură și se igienizează mai ușor, dar se repară greu. Acrilatul pe bară de titan se repară rapid și costă mai puțin, însă se uzează și își pierde culoarea în câțiva ani. Alegerea pornește de la buget și de la obiceiul pacientului de a scrâșni din dinți.
Se montează lucrarea din zirconiu chiar în ziua operației?
De obicei, nu. În ziua inserării implanturilor pacientul primește o lucrare provizorie, mai ușoară, iar arcada definitivă din zirconiu se face după ce implanturile s-au integrat în os și gingia s-a vindecat, de regulă după câteva luni. În această perioadă se probează și forma pe care o va copia lucrarea finală.
Se poate înlocui o lucrare veche din acrilat cu una din zirconiu?
Înlocuirea se poate face dacă implanturile existente sunt sănătoase și bine poziționate, iar spațiul protetic ajunge pentru o arcadă din zirconiu, de regulă cel puțin 12 mm deasupra gingiei. Medicul evaluează mai întâi starea implanturilor și măsoară spațiul disponibil, apoi laboratorul pornește de la o scanare nouă.



