La bază, orice rețetă de pizza se ghidează după conceptul de aluat, sos din roșii și brânză, însă detaliile fac diferența, acestea fiind foarte diferite atunci când vorbim despre pizza din restaurantele românești și pizza italiană. Este adevărat că în ultimii ani au apărut și în România pizzerii care respectă rețetele tradiționale, cum ar fi Napoli Centrale Florești, însă numărul lor nu este unul foarte mare.
Originea și evoluția pizzei în România
Pizza a început să fie cunoscută aici mai intens după anii ’90, când bucătăria internațională a devenit mai accesibilă, iar restaurantele au început să includă acest preparat pe meniuri. N-a durat mult și diverse localuri au preluat rețeta, modificând-o în funcție de specificul zonei. Unele pizzerii au ales să urmeze fidel stilul italian, pe când altele s-au axat pe adaptarea la cerințele clienților români. În timp, lucrurile s-au extins, iar pizza a devenit un fel de mâncare la îndemână, solicitat frecvent pentru mesele rapide sau evenimente casual.
În Italia, pizza are un statut emblematic, iar rețetele sunt transmise generație după generație. Există regiuni cu specific propriu, precum Napoli, Roma sau Sicilia, fiecare având o tradiție clară în privința grosimii aluatului, a timpului de dospire și a toppingurilor. În România, e mai degrabă un produs versatil, potrivit pentru diverse evenimente și contexte.
Diferențe majore între pizza italiană și cea românească
Aluatul italian vs. aluatul din pizzeriile românești
În multe părți ale Italiei, aluatul are la bază făină de tip “00”, apă, drojdie și sare, iar procesul de dospire durează de obicei între 24 și 48 de ore. Se folosește o tehnică atentă de frământare, cu scopul de a obține un aluat ușor și bine aerat. Prin comparație, în România, procesul de dospire e mai scurt, iar unele pizzerii utilizează făină obișnuită, disponibilă în comerțul local. Asta influențează textura blatului, care poate fi mai dens. Desigur, există și excepții: câteva localuri respectă standardul italian, dar nu toate procedează la fel.
Temperatura și tipul cuptorului
În Italia, pizzeriile clasice utilizează cuptoare pe lemne, capabile să atingă temperaturi foarte mari, adesea între 400 și 500 de grade Celsius. Coacerea rapidă la temperaturi ridicate asigură o crustă crocantă la exterior și un interior ușor, completat de aspectul rumenit. De partea cealaltă, multe pizzerii din România preferă cuptoarele electrice sau pe gaz, care nu ating întotdeauna același nivel de temperatură. Prin urmare, timpul de coacere e mai mare, iar textura poate fi ușor diferită.
Sosul de roșii și diversitatea ingredientelor
Sosul de roșii e unul dintre elementele cheie ale pizzei italiene. De obicei, se folosește roșie de calitate, adesea San Marzano, care oferă o dulceață naturală și o aciditate moderată. Totodată, rețeta include ulei de măsline extravirgin și, uneori, busuioc proaspăt. În România, se întâlnesc deseori sosuri combinate cu ierburi uscate, condimente pentru paste, usturoi mărunțit și un plus de zahăr, astfel încât gustul să fie pe placul publicului local.
Brânza și alte toppinguri specifice
Pe pizza italiană, mozzarella e ingredientul standard, mai ales cea proaspătă, obținută din lapte de bivoliță sau din lapte de vacă de calitate înaltă. În pizzeriile românești, se poate folosi mozzarella industrială sau un amestec de tipuri de brânză – e frecventă combinarea cu cașcaval sau alte variante autohtone. Și, bineînțeles, nu lipsesc mezelurile românești, gen salam uscat, bacon sau chiar șuncă presată, toate fiind opțiuni cerute insistent de unii clienți.
Metoda de tăiere și accesoriile de servire
În Italia, pizza se servește într-o manieră simplă, direct pe farfurie, și o taie fiecare, cu cuțitul și furculița, atunci când e fierbinte. Uneori, localurile oferă pizza netăiată, punând accent pe prospețimea ingredientelor. În România, e obișnuit să primești pizza deja feliată, pregătită pentru a fi mâncată imediat, inclusiv cu mâna, mai ales în localurile tip fast-food. Feliile sunt adesea egale, iar clienții au la dispoziție diverse sosuri la plic. Acest stil vine din dorința de a economisi timp și de a face produsul cât mai comod de consumat.
Formarea specializată a pizzarilor
În Italia, pizzarii urmează adesea un stagiu riguros, în care învață tehnica tradițională de pregătire a aluatului și se familiarizează cu metodele autentice de coacere. În România, formarea poate fi mai variată. Există bucătari care au studiat în Italia și care respectă întocmai rețetele, dar și persoane care au învățat din mers, pe baza experienței la locul de muncă. Unele pizzerii trimit personalul la cursuri de specializare, pe când altele preferă să dezvolte propriile proceduri interne.
Orice ai alege între pizza italiană și cea adaptată în România, poți găsi preparate cu adevărat delicioase. Dacă vrei să guști rețeta tradițională de pizza însă, trebuie să cauți întotdeauna varianta italiană.
