Îmi amintesc o discuție la o cafea, într-o după amiază de iarnă, când o prietenă mi a spus, aproape în șoaptă, că „nu mai știe cine e în corpul ei”. Nu era vorba de o traumă mare, vizibilă, ci de o oboseală care nu trecea, de dureri care se mutau dintr o articulație în alta și de un fel de ceață în cap, ca atunci când te trezești prea devreme și ziua refuză să se așeze la loc.
În timp ce povestea, mâna îi aluneca instinctiv spre piept, ca și cum acolo ar fi fost un întrerupător. Apoi a rostit două litere care, în ultimii ani, au devenit o parolă între multe femei: BII.
De ce îi spune lumea „sindrom” și nu „diagnostic”
BII vine de la Breast Implant Illness, tradus de obicei ca „boala legată de implanturile mamare”. Mulți îi spun sindrom fiindcă, cel puțin pentru moment, nu există un test unic, o analiză clară sau o definiție medicală universal acceptată care să pună o etichetă fără dubii pe această experiență. E mai degrabă un nume umbrelă, o scurtătură folosită pentru un grup de simptome pe care unele persoane le asociază cu implanturile mamare.
Aici apare și partea care poate frustra pe oricine: autoritățile de reglementare și o parte consistentă a comunității medicale vorbesc despre BII ca despre un set de simptome raportate de paciente, nu ca despre o boală formală, cu criterii fixe. Asta nu înseamnă că simptomele sunt „închipuite”. Înseamnă doar că medicina încă încearcă să prindă mecanismul exact, să afle cine e mai vulnerabil și cum separi coincidența de cauzalitate într un mod curat și corect.
Cum se simte, de fapt, BII în viața de zi cu zi
Când citești pe internet despre BII, ai impresia că te lovește un torent de simptome din toate direcțiile. În realitate, multe povești seamănă prin același fir subțire: o epuizare difuză, care nu se potrivește cu viața pe care o știi despre tine. Unele femei vorbesc despre oboseală care nu cedează nici după somn bun, despre dureri în mușchi sau în articulații, despre dificultatea de a te concentra, ca și cum mintea alunecă mereu un pas în spate. Mai apar episoade de anxietate, somn agitat, palpitații, schimbări ale pielii sau căderea părului. Dacă ar fi să rezum, nu e un singur semn. E o senzație că organismul nu mai colaborează la fel.
Ce mi se pare important, și ușor de uitat când ești speriată, este că simptomele pot apărea imediat după operație sau la ani distanță. Tocmai asta le face greu de legat cu un fir roșu simplu. Viața se întâmplă în ani, cu stres, cu schimbări hormonale, cu infecții, cu perioade în care tragi de tine și nu ți dai seama. În amestecul ăsta, implantul devine uneori suspectul principal, alteori doar unul dintre suspecți.
Ce ar putea provoca aceste simptome
Nu există o singură explicație, iar asta e, sincer, partea care îi scoate din minți pe oameni. Totuși, există câteva ipoteze discutate frecvent, iar ideea de bază e că reacțiile nu sunt identice de la o persoană la alta.
Răspuns inflamator sau imun
Una dintre ipoteze spune că, la unele persoane, implantul ar putea declanșa sau amplifica un răspuns inflamator. Nu neapărat o alergie clasică, din aceea clară, cu test pozitiv și final de poveste, ci o reactivitate a sistemului imunitar. Ai să vezi uneori menționat și sindromul ASIA, un concept folosit în literatură pentru anumite reacții imunologice care pot apărea în prezența unor materiale străine. Nu e o explicație perfectă pentru toată lumea, dar e un cadru în care se tot adună date.
Capsula și microlumea din jurul implantului
Orice implant este înconjurat de o capsulă, un fel de înveliș de țesut pe care corpul îl formează natural. De cele mai multe ori e o reacție normală. Uneori însă capsula se îngroașă, devine dureroasă sau rigidă, ceea ce se numește contractură capsulară. Se discută și despre biofilm, adică prezența unor bacterii care se organizează în colonii microscopice și pot întreține o inflamație de durată. Nu vorbim neapărat de o infecție evidentă, cu febră și semne clasice, ci de o scânteie care mocnește, greu de prins în analize.
Difuzia unor compuși și sensibilități individuale
În cazul implanturilor cu gel siliconic, apare uneori discuția despre difuzia unor cantități foarte mici de compuși prin înveliș, chiar și fără ruptură. E o temă controversată și dificil de măsurat în viața reală, dar ajunge în conversație fiindcă ar putea explica de ce anumite persoane, mai sensibile, reacționează diferit.
Ce nu este BII și de ce merită distincția
BII este adesea amestecat, din grabă sau din frică, cu alte complicații reale și bine definite ale implanturilor. Există probleme locale, cum ar fi ruptura implantului, acumularea de lichid, infecția sau contractura capsulară. Mai există și entități rare, dar importante, precum limfomul anaplazic cu celule mari asociat implanturilor mamare (BIA ALCL) sau carcinomul cu celule scuamoase asociat implanturilor (BIA SCC).
Nu spun asta ca să sperii pe cineva. Spun doar că, atunci când apar semne locale noi, cum ar fi umflarea bruscă a sânului, durere persistentă, asimetrie care nu era acolo sau o formațiune palpabilă, evaluarea medicală nu e un moft. E un pas de bun simț.
Cum ajungi, practic, la o discuție serioasă despre BII
În multe cazuri, drumul începe cu un „simt că nu sunt bine”. Apoi urmează luni de analize care ies „în limite”, ceea ce poate fi și ușurător, și enervant. Pentru că dacă totul e „bine pe hârtie”, tu de ce te simți prost?
Când un medic ia subiectul în serios, fără dramă și fără dispreț, de obicei abordează BII ca pe un diagnostic de excludere. Adică verifică, pe rând, lucrurile care pot mima exact aceeași stare: o anemie care te lasă fără combustibil, o tiroidă care o ia razna, deficite de vitamine, o inflamație autoimună, un somn stricat pe termen lung, o anxietate care se lipește de corp și îl face mai dureros decât ar fi altfel. Nu e o încercare de a închide discuția cu „e de la stres”, ci un fel de a nu rata ceva tratabil.
În paralel, se verifică și implantul, în funcție de context și recomandarea medicului, prin ecografie sau RMN. Nu toate problemele se văd ușor, dar contează să știi dacă există ruptură, colecții de lichid sau alte semne care pot schimba decizia.
Tratamentul, între răbdare, investigații și decizia de explantare
Adevărul e că nu există o pastilă standard pentru BII, tocmai fiindcă nu există o cauză unică dovedită. Uneori ajută să tratezi ce se găsește tratabil în paralel. Alteori, întrebarea revine ca un bumerang, oricât ai vrea să o pui pe pauză: dacă implantul e factorul care întreține simptomele?
Explantarea, adică îndepărtarea implanturilor, este adesea discutată ca opțiune, iar multe paciente raportează îmbunătățiri după intervenție. Dar nu e o garanție, și mi se pare cinstit să fie spus așa, fără promisiuni lucioase. Unele persoane se simt mai bine rapid, altele treptat, iar altele nu observă schimbări majore sau descoperă că problema era, de fapt, în altă parte.
Se discută și despre capsulectomie, adică îndepărtarea capsulei din jurul implantului, parțial sau total, în funcție de situație. Aici există multe opinii, iar nuanțele contează. În anumite cazuri, scoaterea capsulei are sens, mai ales dacă e îngroșată, dureroasă, calcificată sau ridică suspiciuni. În alte situații, o capsulectomie totală poate însemna riscuri suplimentare, iar beneficiul nu e atât de clar. E genul de decizie care se ia cu un chirurg experimentat, după ce înțelegi limpede ce se propune și de ce.
Psihologia din spatele corpului care nu mai „sună” a tine
Mi se pare că despre BII se vorbește uneori ca despre un duel: ori e „în cap”, ori e „în implant”. Viața reală nu e atât de teatrală. Corpul și mintea sunt prieteni vechi, se trag de mânecă unul pe altul. Când ai simptome neexplicate, te sperii, dormi mai prost, îți scade toleranța la disconfort, devii atentă la orice senzație. Asta nu face simptomele false, ci doar le face mai greu de dus.
Și mai e ceva, poate cel mai uman lucru din poveste. Implanturile sunt încărcate de simboluri. Pentru unele femei, au fost o reparație după cancer. Pentru altele, o promisiune de încredere. Când apare ideea că „ceva străin” te îmbolnăvește, nu e doar un fapt medical. E și o poveste despre control, despre feminitate, despre cine decide pentru corpul tău. Uneori, tocmai încărcătura asta te face să amâni decizia, sau să o iei prea repede. De aceea, discuția bună cu un medic bun poate funcționa ca o lumină de noapte. Nu rezolvă tot, dar te ajută să nu mergi pe întuneric.
Atenție la internet, aceeași anxietate, alt ambalaj
Dacă ai simptome și cauți răspunsuri online, te înțeleg. Ești obosită, ai dureri, vrei un nume pentru ce ți se întâmplă. Problema e că internetul nu are filtru de bun simț.
Azi citești despre BII, mâine te trezești pe un site care promite că o procedură „elimină transpirația excesivă”, poimâine ajungi la teorii în care orice lucru devine suspect. Nu e vina ta. Așa e construit fluxul. Te ia de mână și te duce din ce în ce mai departe, până nu mai știi ce e relevant și ce e doar marketing sau panică.
Cum arată o decizie bine așezată
Dacă bănuiești că ai BII, cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să îți construiești o echipă. Nu neapărat o armată, ci câțiva oameni care chiar se uită la tine ca la un întreg. Un medic care îți cunoaște istoricul, un specialist care poate investiga simptomele sistemice și un chirurg plastician certificat, cu experiență în implanturi și explantări, care îți vorbește direct despre riscuri, beneficii și alternative. În funcție de ce domină tabloul, pot intra în discuție și alte specialități.
Mai ales, o decizie bună nu se simte ca o fugă. Se simte ca o respirație mai adâncă. Ca atunci când, după luni de confuzie, începi să ai un plan, nu perfect, dar al tău: investighez, exclud, pun întrebări, aleg. Nu toate nelămuririle primesc răspuns imediat, dar măcar nu te mai simți singură în propriul corp.
BII e un subiect care se mișcă, se schimbă, se rafinează. Știința încă adună date, iar vocile pacientelor au împins discuția înainte, uneori mai repede decât au reușit studiile să țină pasul. Dacă ești în mijlocul acestei povești, nu ești „paranoică” și nici „slabă”. Ești o persoană care încearcă să și asculte corpul.
Și poate cel mai important e să nu lași rușinea să îți dicteze pașii. Nu ai nimic de demonstrat nimănui, nici că implanturile sunt perfecte, nici că sunt răul absolut. Ai doar de găsit varianta care te ajută să te întorci, încet, la tine.
