Înfrângerea suferită marți de republicani nu era un rezultat inevitabil, susține Christopher Caldwell, autorul volumului „The Age of Entitlement: America Since the Sixties”, într-un articol de opinie publicat de New York Times. Potrivit analizei sale, Donald Trump a pornit al doilea mandat cu o poziție solidă și a irosit-o sistematic, prin vanitate, instabilitate și decizii nesăbuite.
O poziție de forță irosită pas cu pas
Potrivit lui Caldwell în New York Times, cu aproximativ un an înainte de alegerile de la mijlocul mandatului, Trump conducea o țară aflată în pace, cu o economie în creștere, chiar dacă inegală. Reușise să reducă influența birocrației din „deep state”, care îi blocase politicile comerciale și de imigrație în primul mandat. Efectuase epurări la Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională (USAID), pe care o suspecta că servește interesele Partidului Democrat în străinătate, iar Departamentul de Justiție neutralizase activiștii care se opuneau desființării politicilor de diversitate, echitate și incluziune. Câștigase chiar și un teren de influență în Silicon Valley, unde se vorbea despre o schimbare de atmosferă.
La sfârșitul lunii octombrie 2025, unele sondaje îi acordau încă o cotă de aprobare de aproape 50%. Politici precum securizarea riguroasă a frontierei rămâneau populare: Centrul pentru Progres American (Center for American Progress), care pledează pentru o imigrație legală mai amplă și pentru căi clare de obținere a cetățeniei, a constatat, într-un sondaj realizat în primăvara trecută, că tocmai această politică se bucura de cel mai mare sprijin în rândul alegătorilor.
Autorul consideră însă că Trump a ales aroganța în locul argumentelor raționale. În loc să lase politicile să-și producă efectele, și-a irosit energia umilind adversarii. Caldwell îi atribuie o aversiune față de coerența logică și un stil de comunicare fragmentat, explicabil poate prin formația sa de negociator, în care a recunoaște o legătură între două fapte echivalează cu o concesie. Trump și oficialii administrației au invocat în repetate rânduri frauda cu asistența socială în rândul somalezilor din Minnesota drept justificare pentru acțiunile în forță ale ICE — o justificare ostentativă, în opinia lui Caldwell, în loc de un raționament sobru. Când ofițerii prost pregătiți au tratat operațiunile ca pe exerciții de intimidare, mai degrabă decât de rezolvare a problemelor, Trump a pierdut sprijinul opiniei publice.
La fel s-a întâmplat cu atacurile sale asupra corectitudinii politice. Potrivit analizei din New York Times, după ce a schimbat politicile Departamentului de Justiție, ar fi putut lăsa proiectul să se consolideze treptat, până când publicul s-ar fi obișnuit cu absența aplicării invazive a codurilor de exprimare și a noilor reguli de gen. În schimb, a căutat să-și impună propriile norme asupra discursului din campusurile universitare, comportându-se, în opinia autorului, ca un copil care se juca cu mâncarea.
Politica externă și consecințele umilirii aliaților
Caldwell recunoaște că unele dintre ideile lui Trump în politica externă erau pertinente: Groenlanda reprezenta o zonă strategică vulnerabilă la influența unor puteri ostile; democrații greșeau concentrându-se pe Rusia în detrimentul Chinei; contracararea influenței Chinei în emisfera occidentală era o prioritate legitimă; autonomia industrială a SUA, obținută prin tarife vamale sau alte mijloace, era o necesitate reală. Totuși, prin insistența de a-și umili interlocutorii, Trump a generat crize acolo unde nu existau, susține autorul.
Conservatorul canadian Pierre Poilievre părea a fi favorit la funcția de prim-ministru, până când Trump a început să vorbească despre anexarea Canadei ca al 51-lea stat american. Această retorică a asigurat victoria lui Mark Carney, descris de Caldwell drept unul dintre cei mai hotărâți adversari ai lui Trump pe scena internațională. În privința Groenlandei, insistența de a denigra Danemarca a dus la desfășurarea în insulă a unor trupe NATO non-americane, iar în septembrie a fost semnat un acord de securitate care, potrivit analizei, nu oferă mai mult decât ceea ce Trump ar fi putut obține de la bun început, printr-o simplă solicitare diplomatică.
Cele două războaie care au pecetluit eșecul
Potrivit lui Caldwell în New York Times, cele mai grave două decizii ale lui Trump au fost cele două războaie declanșate împotriva Iranului. Cotele sale de aprobare nu au mai revenit la nivelul din iunie 2025 după ce s-a alăturat Israelului într-o campanie de bombardamente menită să elimine programul nuclear iranian. Câteva zile mai târziu, Trump a anunțat o încetare a focului, dând dovadă, în opinia autorului, de o oarecare capacitate de a ieși dintr-o iluzie. Totuși, pe 28 februarie a urmat Operațiunea „Epic Fury”.
În viziunea lui Caldwell, acest al doilea conflict a pătruns în fiecare ungher al administrației, discreditând-o în întregime. A umilit Statele Unite atât pe plan militar, cât și diplomatic, a slăbit alianța dintre SUA și Israel și, implicit, Israelul însuși. Pe plan intern, a provocat o creștere bruscă a prețurilor la benzină și motorină, iar susținătorii lui Trump au suportat cea mai grea parte a inflației rezultate. Circumscripțiile și statele care în 2024 îl sprijiniseră cu marje largi s-au îndepărtat de republicani, un fenomen resimțit la scară națională.
Autorul conchide că vanitatea l-a distrus pe Trump în al doilea mandat și că această lovitură electorală pare mai gravă decât cea din alegerile de la jumătatea mandatului din 2018, tocmai pentru că, de data aceasta, Trump a avut libertatea de a-și lăsa vanitatea să se manifeste fără nicio constrângere.
Sursa articol: https://spotmedia.ro/stiri/opinii-si-analize/vanitatea-i-a-venit-de-hac-lui-trump-cele-mai-proaste-idei-care-l-au-ingropat-politic
Sursa foto: The New York Times Company / Wikimedia Commons / Public domain



